SONDAJ

Aş începe prin a vă ruga să participaţi la sondajul următor, gândindu-vă serios şi fiind sinceri! Luaţi în calcul faptul că este vorba despre o maşină electrică, adică una care nu foloseşte niciun fel de combustibil solid, lichid sau gazos.
Vă mulţumesc!

cât de mult aţi fi dispus/ă să plătiţi pentru o maşină care nu consumă nimic?

marți, 23 martie 2010

incredibila poveste adevărată a lui Zeitoun (1)

Am scris o altă însemnare, însă blogger-ul nu a reuşit să o salveze! Asta e, din păcate nu mai am legăturile.

Am să traduc acum o poveste adevărată care s-a întâmplat după uraganul Katrina. Povestea unui cetăţean, devenit eroul unei cărţi, care după ce Katrina a trecut a început să meargă din casă în casă într-o canoe, oferindu-se să ajute pe cei aflaţi la anaghie, şi care, pentru această treabă bună, a fost arestat sub pretextul decă ar fi terorist. Şi în ultima însemnare aveam o ştire despre basistul unei trupe care a fost dat jos din tren pentru că îşi nota pe o bucată de hârtie numele cântecelor pe care şi-ar fi dorit ca trupa sa să le interpreteze la un anume eveniment, iar această acţiune a fost considerată de persoanele care erau plătite pentru a asigura siguranţa călătorilor drept acţiune suspectă.

Este sâmbătă după-amiaza, iar reşedinţa Zeitoun freamătă datorită activităţii, fapt despre care îţi dai rapid seama că are loc mereu. Kathy Zeitoun, îmbrăcată într-o cămaşă de mătase de culoare albastră şi un hijab de aceeaşi culoare, se agită de colo-colo făcând cafea cu aromă puternică de dovleac şi răspunzând telefonului care sună fără încetare. Zgomotul care răzbate de la cei patru din cei cinci copii se ridică ca bulele dintr-o ciorbă din camera din spate, unde aceştia urmăresc Kung Fu Panda pe un televizor plat uriaş. Kathy mă conduce într-o cameră sufragerie curată şi aranjată, care este dominată de canapele cu piele crem şi o acuarelă a unei scene de stradă din ţara nativă a soţului ei, Siria. Lângă aceasta se află modelul tridimensional al Coranului înrămat.

Gradual, din acest dom de satisfacţie casnică, apar semne care povestesc despre calamitatea care a lovit familia Zeitoun acum aproape cinci ani. Un perete exterior al casei este pătat de o linie slabă însă destul de uşor de identificat la aproximativ înălţimea umărului, o dovadă gravată în vopsea a nivelului la care s-au oprit apele.

"Majoritatea timpului nu mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat", spune Kathy, în timp ce toarnă cafea. "Până ce păşesc în stradă – apoi totul îmi revine în minte".

În ultimile zile, Kathy a fost forţată să se gândească înapoi de multe ori asupra evenimentelor dinaintea şi de după ziua de 29 august, când uraganul Katrina s-a dezlănţuit asupra oraşului ei, New Orleans, rupând zăgazul şi inundând mare parte din el, inclusiv casa ei, în câţiva metri de apă. Motivul pentru actuala sa preocupare este publicarea noii cărţi de către omul-fabrică-literară, Dave Eggers, a cărui lucrare anterioară cea mai cunoscută este memoriul O muncă cumplită a geniului uluitor.


Cartea, intitulată, Zeitoun, este, aşa cum sugerează numele ei, o poveste personală a unei tragedii naţionale. Aceasta explorează ce se întâmplă când întreaga structură a statului se năruie, scufundând un oraş într-un univers paralel în care nu există nicio justiţie, niciun guvern, nicio protecţie, niciun respect. Face acest lucru exclusiv prin ochii familiei Zeitoun. Eggers a petrecut trei ani, înainte şi înapoi, intervievând familia, apoi translatând memoriile lor în proza sa recunoscută, vie şi totuşi cumpătată.

În centrul cărţii se află soţul lui Kathy, Abdulrahman, sau Zeitoun aşa cum este cunoscut în întreaga lume, un contractor de clădiri din New Orleans care a dobândit un statut aproape mitic. Nu este doar caracterul dominnat al cărţii de 339 de pagini a lui Eggers, ci în presa din SUA a fost numit un "erou atot-american" pentru modul calm în care s-a comportat în mijlocul catastrofei.


Acestea fiind spuse, când ajung în faţa casei sale, el nu este nicăieri de găsit. Apare după o oră şi jumătate, ceea ce Kathy insistă că este ceva obişnuit şi, de fapt, nu chiar atât de rău; a făcut-o să aştepte două ore la nunta lor. Putea să se întoarcă şi după 10 ore şi tot l-ai fi iertat, imediat cum ai fi simţit strânsura fermă a mâinii sale şi îmbrăţişarea zâmbetului său cald. "Zeitoun", spune el sub forma unei auto-introduceri, de parcă ar fi fost vreun dubiu.

 Intră în cameră venind direct de pe şantier, cu pantalonii stropiţi cu noroi. "Chiar nu cred că merităm toată această atenţie", spune el cu un accent de Orient Mijlociu puternic. "Am făcut doar ceea pentru ce am fost adus să fac".

 Ceea ce a făcut a fost să stea în New Orleans atunci când a venit uraganul, condus de o convingere că acesta este locul căruia îi aparţine. În timp ce Kathy şi copiii s-au alăturat evacuării în masă, el a rămas în casă; iar când zăgazurile s-au rupt iar potopul s-a revărsat, el a folosit o canoe veche pentru a naviga pe străzile din cartierul său, transformate acum în canale.

Zeitoun, vâslind în canoea sa poate să devină foarte bine una dintre imaginile trainice ale Katrinei. o linie care rămâne în urma sa este printată pe coperta cărţii lui Eggers, iar regizorul Jonathan Demme plănuieşte să facă un film de animaţie despre povestea lui anul viitor.

Zeitoun ne duce într-un tur cu ghid pe ruta pe care a făcut-o în canoea sa în zilele de după furtună. Începe arătând spre un stâlp din faţa casei sale. "Acesta este locul în care am ţinut canoea legată, aşa cum ţi-ai lega calul".

Plecăm cu maşina de-a lungul labirintului de străzi din jurul cartierului său. La fiecare colţ de stradă are câte o poveste de povestit. Prima oprire pe care o facem este la o casă din şindrilă gri care era cocoţată pe catalige. În timpul uraganului, apa a ajuns aproape până la ferestrele sale. Pe când vâslea, a auzit strigând încet "Ajutor"" . a înotat până la uşa din faţă şi a găsit înăuntru o femeie de vreo 70 de ani plutind deasupra lui. Într-una dintre cele mai memorabile fraze ale cărţii sale, Eggers scrie că: "Rochia ei era răsfirată pe suprafaţa apei ca o floare plutitoare mare".

 "Ea era în casă ţinându-se de raft, cu apa până la umărul ei", îşi aduce aminte Zeitoun, pe când stăm în faţa casei. "Trebuie că fi fost în apă deja de aproximativ 24 de ore".

Zeitoun a ajutat femeia să ajungă în siguranţă într-o barcă de pescuit, ceea ce nu a fost o ispravă mică de vreme ce ea cântărea 90 de kg. Deprinderile sale din construcţie şi puterea sa uriaşă s-au dovedit a fi inestimabile pe când o ridica pe o scară pentru a o duce spre barcă.

Turul nostru continuă şi trecem pe lângă casa unui pastor baptist local şi a soţiei sale, pe care Zeitoun îi cunoştea de ani buni şi care strigau şi ei după ajutor. În continuare, ajungem la reşedinţa unui om care era blocat şi căruia Zeitoun i-a adus mâncare şi apă în fiecare zi atâta timp cât încă avea canoea sa şi libertate.

La un loc, Zeitoun îşi aduce aminte că ar fi ajutat la salvarea a mai mult de 10 vecini. "Modul în care m-am gândit la asta a fost să fac orice puteam să ajut. Dumnezeu m-a lăsat aici pentru un motiv. Am făcut ceea ce am fost adus să fac – să ajut oamenii".


În acest moment, călătoria noastră coboară într-un loc mult mai întunecos. Zeitoun arată către un punct unde a văzut un corp omenesc plutind în apa murdară. Apoi ajungem pe Bulevardul Claiborne unde începe cu adevărat nebunia. era 6 septembrie, şase zile după uragan, iar el era în casă – proprietatea sa, pe care o închiriază – alături de un prieten, Nasser Dayoob, chiriaşul său, Todd Gambino şi Ronnie, un alb pe care Zeitoun nu îl cunoştea, însă care i-a cerut să stea în casă pentru a se adăposti. Zeitoun era la telefon, vorbind cu fratele său în Siria când şase ofiţeri de poliţie neidentificaţi şi soldaţi ai Gărzii Naţionale au dat buzna prin uşă, îmbrăcaţi în uniforme militare şi cu veste anti-glonţ şi purtând M16 şi pistoale. Zeitoun a explicat că el era proprietarul, însă singurul răspuns a fost cererea venită din partea unui soldat al Gărzii Naţionale de a i se înmâna un act de identitate.


"Tot ce a făcut a fost să se uite la actul meu de identitate", spune Zeitoun, "şi asta a fost suficient. Nimic altceva. Nicio altă întrebare. În momentul în care mi-a văzut numele a spus: Treci în barcă!"
 

Intrăm în maşină şi mergem înapoi pe traseul acelei călătorii cu barca, oprindu-ne la staţia de autobuz Greyhound din apropierea centrului oraşului. Astăzi are din nou o înfăţişare de normalitate, cu logo-ul său canin familiar şi autobuzele argintii înşirate unul după celălalt. Însă când Zeitoun a fost adus aici, el şi cei trei însoţitori ai săi s-au găsit înconjuraţi de aproximativ 80 de bărbaţi cu puşti de asalt şi câini, un amestec de soldaţi ai Gărzii Naţionale, gardieni de închisoare şi soldaţi, dintre care unii au servit recent în Irak şi car păreau să abordeze, mental, situaţia din New Orleans cu una dintr-o zonă de război. I se părea foarte asemănător cu Guantanamo.

— Voi sunteţi din al Qaeda, a spus unul dintre soldaţi. Talibani, a spus un altul.
Ne duce să vedem o construcţie din beton din spatele staţiei de autobuz şi descrie reţeaua de garduri de fier îngrădituri care au fost ridicate peset noapte pentru a transforma zona într-o piaţă transformată într-un centru de detenţie. Zeitoun şi însoţitorii săi au fost aruncaţi într-o asemenea cuşcă, cu soldaţi înarmaţi stând de pază deasupra lor, pe un acoperiş.

— De ce suntem aici? au întrebat pe un soldat care trecu pe lângă ei.

— Voi sunteţi din al Qaeda, veni răspunsul. un alt soldat spuse pe când trecea: Talibani.

A fost ca o lovitură de pumnal pentru Zeitoun, pentru el personal şi pentru părerea sa despre America, ţara în care a venit să trăiască ca tânăr marinar comerciant din Siria şi despre care a crezut mereu că este un ţinut al dreptăţii şi al oportunităţilor. Iniţial, el a fost în căutare de muncă, fără să se aştepte vreodată să rămână, însă apoi s-a întâlnit cu Kathy, o femeie din Louisiana care s-a convertit la islamism cu patru ani înainte. Ei şi-au construit o viaţă împreună, şi-a dezvoltat propria afacere de construcţii şi au avut copii. Iar acum, el era aici, fiind numit terorist.


— M-am simţit foarte rău. Durea foarte mult. Tipii ăştia doreau să se răzbune pe noi, orice-ar fi.

 A fost închis în staţia de autobuz pentru trei zile şi trei nopţi şi intervievat de ofiţeri de la securitatea naţională care păreau să creadă că au prins un peşte mare. Acum spune că oricând merge cu maşina pe lângă staţia Greyhound – sauu Camp Greyhound, cum a fost denumită – gânduri negre intră în mintea sa.

Ce gânduri negre? 

— Să fi numit în modurile acelea teribile. Amintirea oamenilor care refuzau să ajute. Imaginaţi-vă că vedeţi un doctor şi strigi la el/ea: "Poţi să mă ajuţi?", pentru că piciorul tău este infectat şi doare rău, iar acesta/aceasta poartă halatul alb şi un stetoscop în jurul gâtului şi spune: "Nu sunt doctor", şi pleacă. Cum v-aţi simţi?



În timp ce Zeitoun era încarcerat, prima dată în Camp Greyhound şi apoi într-o închisoare de securitate maximă, Kathy, aşa cum prezintă ea, "se lupta cu proprii demoni". Una dintre marile injustiţii împotriva amândurora a fost faptul că Zeitoun nu a avut voie să dea niciun telefon, ceea ce a făcut ca disperarea ei să crească continuu. Pentru două săptămâni, nu a avut nicio veste de la soţul ei, concluzionând în cele din urmă că acesta trebuie să fie mort. Apoi, pe 19 septembrie, a aflat de detenţia lui de la un misionar care a sunat-o după ce l-a văzut pe Zeitoun în închisoare.

 

Ea a venit într-un suflet în oraş din Texas, unde stătea cu prietenii. Fundul sacului a fost pentru ea atunci când a încercat să afle adresa tribunalului unde soţul ei trebuia să fie judecat, acuzat de jaf. Oficialii tribunalului i-au spus că nu puteau divulga o asemenea informaţie de vreme ce era confidenţială.
 

— În acel moment am izbucnit, îmi spune ea. Cum poate fi adresa unui tribunal un lucru confidenţial? Am plâns mai mult decât am făcut vreodată. Mă simţeam de parcă eram din nou un copilaş – cu 'nu spune aşa', fără niciun drept, fără voce. Mă simţeam pierdută.

 Zeitoun a fost încarcerat pentru aproape o lună înainte de a fi eliberat pe cauţiune, care a costat 75.000 de dolari pentru că şi-a jefuit propria casă. Ceilalţi au avut sorţi mai rele: Dayoob, Gambino şi Ronnie au petrecut cinci, şase şi, respectiv, opt luni în puşcărie, în ciuda eforturilor lui Zeitoun de a-i scoate. În cele din urmă, acuzaţiile împotriva tuturor celor patru au fost anulate.

Experienţa lor reprezintă doar vârful aisbergului în catastrofa drepturilor omului care a fost Katrina. Camp Greyhound a avut, în total, 1.200 de deţinuţi după trecerea uraganului, majoritatea acestora fiind afro-americani şi care au suferit cu toţii de pe urma ofensei de a avea drepturile lor la habeas corpus (actul justificativ al unei arestări) eliminat.


Pe măsură ce se apropie de a cincea aniversare a acelor evenimente, familia Zeitoun a reuşit cu un succes uluitor să îşi împreuneze vieţile. copiii încep să dormă în propriile paturi, după ce ani de zile au insistat să  doarmă cu părinţii lor pentru securitate.

Kathy a fost diagnosticată cu simptome de stres post-traumatic, inclusiv pierderi de memorie şi ameţeală. 

— Katrina a fost o mare palmă a realităţii. Am fost naivă înainte – avaem impresia că am lucrurile sub control. Însă am ajuns la concluzia că nu controlez nimic. sunt în controlul nimicului, a spus ea.

Zeitoun încă devine nervos în legătură cu modul în care a fost tratat, în special ca musulman american.

— Musulman este un cuvânt foaret simplu. Tradus în engleză înseamnă pace sau credincioşi. Aşa că, de ce aceste două cuvinte plăcute şi frumoase au fost schimbate în mintea oamenilor cu 'terorist'? întreabă el.
 

În ciuda acestor lucruri, el refuză să fie înverşunat şi răzbunător. În schimb, îşi dedică timpul pentru a reconstrui oraşul. acesta fiind ceea ce făcea când a întârziat la întâlnirea noastră. Până acum a renovat un muzeu, câteva şcoli şi aproximativ 250 de care deteriorate de ape.

 el spune că este mult mai disciplinat acum în legătură cu datinile religiei sale, asigurându-se că cel puţin el este punctual la cele cinci sesiuni zilnice de rugăciune. Este, de asemenea, extra atent cu respectarea regulilor civile – nu depăşeşte viteza regulamentară şi nu trece pe roşu şi nici nu parchează unde nu ar trebui. 

— Nu vreau săă le dau acestor tipi şansa să îmi facă din nou aceleaşi lucruri.

Nici măcar nu s-a gândit vreodată să plece din SUA. El refuză spă poarte pică şi spune, că pentru sine, aceasta rămâne o ţară măreaţă – nu judeci 300 de milioane de oameni după comportamentul câtorva băieţi răi. Nici nu va intenţiona să plece din New Orleans. 

— Aceasta este casa mea, oraşul meu. Viaţa mea este aici, de acum, spune el.

Parcă pentru a-şi demonstra sieşi că aşa e, el plănuieşte să cumpere o altă barcă; canoea sa a dispărut după arestare. De data asta vrea un model mai mare care i-ar permite să salveze oamenii mai uşor.

— Însă cu siguranţă, acest lucru sugerează că te temi de o altă Katrina? l-am întrebat.
 

— S-a întâmplat înainte, mi-a spus el. Se poate întâmpla din nou.

Zeitoun, de Dave Eggers, a fost publicată de Hamish Hamilton pe 15 martie. Preţul din Marea Britanie este de 18,99 lire sterline.
 

De ce am tradus acest articol? 
Pentru că, trecând peste aceeaşi propagandă feministă (ea, săraca, doar ea, a fost diagnosticată cu stres post-traumatic, el, cel care de fapt a fost cel traumatizat, nu), (şi faptul că în acest articol care se găseşte la http://www.guardian.co.uk/world/2010/mar/11/dave-eggers-zeitoun-hurricane-katrina, în loc să se vorbească cu şi despre Abdulrahman, se vorbeşte cu şi despre Kathy...), primim din nou ceea ce oricine ar fi trebuit să ştie din primii şapte ani de acasă: educaţie corectă!
Acest om ne învaţă cum ar trebui să fim, indiferent de culoare, sex, religie sau limbă. Cum ar trebui să se comporte cei pe care oamenii îi plătesc să aibă grijă de ei, nu ca acel/acea cadru medical care fuge de răspundere...
Pentru că această povestire ne prezintă cum sunt de fapt americanii, şi, de fapt, cum am putea ajunge şi noi dacă vom continua să "punem botu'" la toat minciunile propagandistice. 
Cine îşi doreşte să ajungă în stadiul atât de animalic încât oricine care are un anumit tip de nume să fie catalogat imediat ca terorist şi dezumanizat?
Cine îşi doreşte să ajungă în stadiul atât de animalic încât să acuze un om că şi-a jefuit propria casă?
Cine îşi doreşte să ajungă în stadiul atât de animalic de a se uita (dacă se mai uită) la lţii care au nevoie de ajutor şi de a fugi apoi cât mai repede?
Cine îşi doreşte să ajungă la stadiul atât de animalic încât să nu mai fie considerat OM? 

Niciun comentariu: